Pentru abordarea tematicii de mai sus trebuie, mai întâi, să lămurim sensul următoarelor cuvinte şi noţiuni: 

- A se deştepta: a se trezi din somn; a se trezi din letargie, dintr-o stare de amorţeală, de visare etc; a reveni sau a face să revină la viaţă; (despre sentimente, dorinţe, idei etc.): a se ivi, a apărea, a se stârni, a se dezlănţui; a deveni conştient, a ajunge să înţeleagă, să-şi dea seama de realităţi; a deveni (mai) inteligent

- Imn: Poezie sau cântec solemn compus pentru preamărirea unei idei, a unui eveniment, a unui erou

- Imn naţional (de stat): Cântec solemn care reprezintă simbolul unității de stat

- Zi naţională: zi calendaristică aleasă de o naţiune, aprobată de parlament şi promulgată de şeful statului respectiv, ZI care exprimă idealul oricărei naţiuni: independenţa naţională şi de stat.

  Vom aborda mai întâi problematica zilei naţionale a României. 

Desigur, scopul nostru nu este etalarea unui câmp de controversă pe marginea opiniilor diferite legate de justeţea sau injusteţea zilelor (!) naţionale ale României, ci de prezentarea realităţii obiective privitoare la necesitatea Zilei naţionale a României. Aşa cum subliniam în definiţie, Ziua naţională exprimă, în esenţă, idealul naţiunii: independenţa de stat. Această independenţă a fost cucerită (cu sau fără voia generaţiilor postindependente!) de poporul care a luptat în războiul de independenţă de la 1877. Atunci, la 9 mai, Parlamentul a declarat independenţa, care a fost ratificată prin promulgare de către Regele Carol I, a doua zi, adică pe 10 mai, ZI care a devenit (logic) ziua naţională a României! După 4 ani, regele a ţinut să fie încoronat în aceeaşi zi, de 10 mai, datorită respectului pe care acesta l-a avut pentru Ziua naţională a României. Astfel, ziua naţională, de 10 mai, a devenit şi ziua regelui. Din acest motiv, noua conducere, comunistă, odată cu dictatul de la 30 decembrie 1947, a schimbat ziua naţională a României cu 23 august (?!), mutând ziua independenţei la 9 mai, pentru ca adevărata zi naţională să devină 10 mai, zi de ruşine!! Cât priveşte alegerea altei zile naţionale (a treia!!) a aceluişi stat naţional – România, este clar că nu are absolut nici o logică. SUA şi-au declarat independenţa de stat atunci când aveau în componenţa teritorială 13 provincii – la data de 4 iulie 1776, şi nu şi-au schimbat această zi de fiecare dată când şi-au întregit teritoriul!

  Să comentam acum problematica imnului de stat al României.

Spre deosebire de ZIUA naţională, care este unică, imnul naţional poate fi modificat, parţial sau total, în funcţie de evenimentele succedate pe parcursul istoriei. Ceea ce trebuie subliniat (categoric) constă în aceea că imnul de stat al unei naţiuni nu este un imn oarecare, dedicat unei muze, unui partid politic sau unei idei de libertate, de multe ori, utopice. Acest imn trebuie, din punct de vedere muzical, să fie scris ÎN GAMĂ MAJORĂ, pentru că el trebuie să exprime o stare de izbândă, de bucurie şi de împlinire. De asemenea, pentru aceleaşi motive, tempo-ul acestuia trebuie să fie, măcar parţial, di marcia, iar calitatea melodică şi armonică să fie cât mai valoroasă şi mai înălţătoare.

  Din punct de vedere al conţinutului literal, textul trebuie să aibă versul muzical, adică cu rimă, ritm şi măsură, iar din punct de vedere al mesajului, imnul trebuie să evidenţieze eroismul şi calităţile poporului, realizările şi idealurile acestuia...

  Între anii 1884 şi 1977, România a avut trei imnuri de stat, profesioniste, fiecare din ele având, cum e şi firesc, caracter de clasă. După această dată, însă, România nu a mai avut imn de stat, cele două imnuri care au urmat fiind doar nişte improvizaţii. Astfel, imnul lui ceauşescu – Trei culori cunosc pe lume, a fost o improvizaţie cu titlul şi muzica furate din cântecul trei culori cunosc pe lume, motiv pentru care nu poate fi considerat un imn de stat, decât printr-o convenţie dictatorială. Cât priveşte actualul „imn”, acesta este expresia unei totale ignorări a necesităţii imnului naţional profesionist, de actualitate, pe care ar fi trebuit demult să-l aibă ţara noastră! Atitudinea de sfidare a simbolului naţional, pe care au manifestat-o toate ministerele culturii ce s-au perindat la guvernare, arată nivelul profund nepatriotic al tuturor guvernelor postdecembriste, în concordanţă cu egocentrismul acestora. 

Să analizăm în esenţă actuala improvizaţie de imn naţional.

  Atunci când eşti în faţa unui eveniment de revoltă naţională (orice revoltă vizează revoluţia, reuşită sau nu), unul din imboldurile acesteia îl constituie imnul. La revoluţia burghezo-democratică din 1848, acest imn a fost: „Deşteaptă-te române”. Şi românii s-au deşteptat. La 1859, principatele române s-au unit sub un singur domnitor, la 1877, statul unitar român şi-a câştigat independenţa, la 1881, România a devenit regat, iar la 1918 şi-a întregit teritoriul. A urmat, după cum se ştie, perioada comunistă impusă de principalele puteri ale lumii şi perioada comunismului autohton sub dictatura personală a lui nicolae ceauşescu. 

  Odată cu revoluţia din decembrie 1989, care ca orice revoluţie victorioasă, s-a încheiat cu condamnarea şi înlocuirea vechii conduceri politice şi cu instaurarea noii orânduiri quasidemocratice, România a devenit stat eliberat de dictatura comunistă. (După o dictatură feroce nu este facilă instaurarea unei democraţii autentice).

  Desigur, în condiţiile unui eveniment fierbinte, violent, ca cel din decembrie 1989, este logică alegerea ad-hoc a unui imn de imbold, dar după 1 an, doi, zece, este total ilogică menţinerea unui asemenea imn, care devine, implicit, anacronic. Iată-l:

1. Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

2. Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

3. Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

4. Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.

5. Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim purúrea fraţi!

6. O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericol s-ar face vânzători!

7. De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inimă duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

8. N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

9. N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm ;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

10. Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!

11. Preóţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!

  În primul rând, imperativul deşteaptă-te române, după zece-douăzeci de ani semnifică un popor placid, lipsit de capacitate, care nu se mai deşteaptă odată! Or, nu cred că prin imnul naţional, un asemenea mesaj trebuie transmis. În al doilea rând, cunoaşterea istoriei la momentul 1848 s-a întregit pe parcurs, aşa încât acceptarea integrală a unui conţinut ca cel al strofei a doua constituie cel puţin o denaturare a realităţii: ori geto-dacii n-au existat deloc, ori geto-dacii au fost total eradicaţi de către romanii lui Traian! Desigur, acceptarea unor asemenea argumente ar fi cel puţin stupidă. Dacă ar fi să facem referire la strofa 8, de asemenea, caracterul anacronic îşi spune cuvântul: ne incomodează pe noi în prezent Turcia? Suntem parteneri în aceeaşi organizaţie – NATO, suntem parteneri economici! Nici strofele 9, 10 nu sunt departe de aceeaşi anacronicitate: nu ne ia nimeni limba strămoşească, nu e nevoie să pornim război împotriva nimănui pentru a ne-o menţine! Cât priveşte caracterul creştin, acesta e profund medieval, neavând nici o legătură cu învăţătura creştină înscrisă în Testamentul lui Iesus Cristos. Şi din punct de vedere lingvistic, poezia nu mai corespunde timpurilor noastre, dar ceea ce iese mai mult în evidenţă la imul desuet este îndemnul la luptă violentă, de parcă am dori să pornim război împotriva Uniunii Europene: …acum, ori niciodată, croieşte-ţi altă soartă ! …cu braţele armate, cu focul vostru-n vine… români din patru unghiuri, acum ori niciodată, uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri! Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată… 

  Imnul de stat al României trebuie creat urgent, în gamă majoră, tempo di marcia, în trei sau patru strofe plus refrenul şi trebuie să aibă în conţinut următoarele elemente tematice:

- evocarea eroismului strămoşesc al neamului

- făurirea statului unitar independent

- întinarea istoriei de către dictatura comunistă

- recâştigarea libertăţii democratice

- intrarea în familia europeană